Mihai Eminescu, cem mai cunoscut poet al României, un spirit modern ce a studiat la Viena și apoi la Berlin, dar care totodată este adept al viziunii conservatoare, reușește să îmbine în mod neobișnuit tradiția și inovația.

Poetul național debutează cu idei aparținând unei viziuni tradiționaliste, preromantice, însă cu toate că renumitul autor dorește să valorifice spiritul țăranului român, este departe de a fi un simplu urmaș al viziunii patriotice pașoptiste. Eminescu, deși plin de iubire sinceră și profundă pentru țară și pentru trecutul ei se distinge prin geniul și cultura sa.

După ce am citit fragmente din critica literară scrisă de Eugen Lovinescu am observat în detaliu și viziunea politică a autorului, acesta fiind puternic influențat de cenaclul literar Junimea, doctrina conservatoare impunându-se în fața celei iluministe; Eminescu menționează într-un articol al său în revista Timpul că progresul adevărat este „o legătură naturală între trecut și viitor ce se inspiră din tradițiile trecutului, înlăturând însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase” . Această viziune politică nu-l oprește însă din a aduce modificări majore în ceea ce privește poezia, atât din punct de vedere al versificației, unde se remarcă poezia „Glossă” (poezie cu formă fixă, unică în literatura noastră), dar și din cel al conținutului, poetul integrând în poeziile sale filozofie (predominant germană – Kant, Schopenhauer), elemente ale fizicii și științei (poezia „La steaua”). Astfel Eminescu se remarcă nu numai ca poet, ci și ca un „mare gânditor”, integrand în opera sa concepții noi, asimilate și dezvoltate în profunzime. De asemenea, Eminecu valorifică atât trecutul prin teme istorice (celebra Scrisoare a III a), dar și idei moderne ce sunt expuse în cultura occidentală, prin intermediul poemelor celebre precum „Memento mori”, „Odă (în metru antic)”, „Scrisoarea I”.

În plus, o altă modalitate prin care este folosită armonios îmbinarea dintre tradiție și evoluție în poezia eminesciană este maniera de utilizare a limbii. Eminescu preia elemente din folclorul român și le înalță la un alt nivel, așa cum sintetizează criticul literar Alex Ștefănescu în următorul citat „Poetul valorifică literar resursele de expresivitate ale discursului, solemnitatea paginilor de istorie, duioșia cântecului de leagăn, neverosimilitatea feerică a basmelor, structura repetitivă a rugăciunilor, muzica tânguitoare a doinei”. Poetul român are momente în care nu ține cont de gramatică și de sintaxă, reinventând limba după placul său, reușind să folosească cuvintele în cel mai simplu, dar profund înțeles al lor.

Așadar, Eminescu este un adevărat geniu al literaturii române, reușind să îmbine în cadrul operei sale iubirea pentru țară și trecutul ei cu filozofia, cultura și mentalitatea modernă a acestuia. Spiritul eminescian este surprins în tot cuprinsul său de sensibilitatea lui Constantin Noica, care în urma unei comparații cu poetul național german afirmă: „Ca și Goethe pentru germani, Eminescu este conștiința noastră mai bună”.